Steiner şi Sophia
Rudolf Steiner (1861-1925) a fost
una din figurile cele mai extraordinare ale ultimelor două secole. Mare
filosof spiritual, gânditor vizionar şi profesor, el era, practic, în cel mai
înalt grad şi clarvăzător în ceea ce el considera necesităţile
umanităţii. Astăzi vedem în toată lumea cum rodesc fructele inspiraţiei şi
cercetării sale în mişcări atât de variate ca, de exemplu, educaţia Waldorf,
agricultura biodinamică, mişcarea Camphill pentru îngrijirea handicapaţilor şi
medicina antroposofică extinsă. Această culegere prezintă multe din
afirmaţiile lui Rudolf Steiner despre Sophia. S-ar crede că adunarea
acestora ar fi trebuit să fie lucru uşor – că trebuie să fi existat material deosebit
de bogat pe această temă. În fond, Steiner este creatorul
„Antro-posofiei”, care e alcătuită din două cuvinte greceşti – Anthropos (fiinţă
omenească) şi Sophia (înţelepciune). Ambele ar putea fi înţelese
într-un sens „minim” sau într-un sens „superior”. În sensul minim sau
vădit, antroposofia este „înţelepciune umană”, înţelepciunea care este
umanitate sau natura umană. Sensul superior desemnează domeniul esoteric al
acestei naturi.
ASOCIEREA Antropos şi Sophia,
invocă, de fapt, misteriul unei „umanităţi cosmice” divine, originale, aproape
aşa cum au sugerat unii dintre gnosticii de odinioară. Valentinienii, de
exemplu, susţineau că, după încarnarea lui Christos, numele până atunci ascuns,
nerostit, al lui Dumnezeu putea fi, în sfârşit, revelat. Acesta era Anthropos!
Din acest motiv, spuneau ei, „Mântuitorul se numea pe sine «Fiul lui
Anthropos»“. Confirmând această concepţie despre originea superioară a
umanităţii, un alt fragment păstrat de Clement din Alexandria spune povestea
creării lui Adam de către îngeri. Acesta descrie cum „frica s-a coborât asupra
îngerilor în prezenţa creaturii pe care o creaseră atunci când a emis sunete
mai puternice decât o justifica crearea sa. Căci Adam, fiind înfăţişat în
numele lui Anthropos inspira frică de Anthropos cel
pre-existent, fiindcă el era într-însul”.
Tot aşa, Sophia are conotaţii
înalte şi joase. La un nivel, ea invocă sufletul uman ca feminin, divin, dar
prăbuşit. Pentru a o salva pe această Sophia – destinată să fie mireasa lui
Christos – Cuvântul a coborât din Cer pe Pământ şi s-a încarnat într-un corp
omenesc, iar prin moartea sa, prin înviere şi înălţare a făcut posibilă
reîntoarcerea Sophiei la condiţia ei divină. În alte relatări, Sophia este
aspectul feminin al lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Sophia este legată
fie cu Spiritul Sfânt, fie cu Fiinţa Divină, fie cu Esenţa (Ousia, Substanţa),
elemental comun, „abisul” în jurul căruia Fiinţele Treimii – Tatăl, Fiul şi
Sfântul Spirit – îşi dansează „hora” (perichoresis). Ca atare, ea este Sfânta
Sfintelor, „liniştea şi misteriul Divinităţii”, cel mai lăuntric element
constitutiv a tot ce este.
Antroposofia, care invocă toate aceste sensuri, este numită şi ştiinţa spirituală care, ca „ştiinţă a spiritului”, este, se poate spune, chiar o ştiinţă a Sfântului Spirit. Astfel, Antroposofia anunţă o nouă Eră a Spiritului, conformă cu viziunea profetică a lui Ioachim din Fiore, misticul calabrez din secolul al XII-lea. Ioachim profeţea că Era precreştină a Tatălui, urmată după venirea lui Christos de Era Fiului, va fi urmată, la rândul ei, de o Eră a Spiritului.
Prima eră a fost era cunoaşterii,
cea de-a doua a înţelegerii, iar cea de-a treia eră va fi o perioadă a raţiunii
complete. Prima eră o supunere servilă, a doua – servitute filială, iar a treia
va fi libertate. Prima eră nefericire, a doua – acţiune, iar a treia va fi
contemplare. Prima eră teamă, a doua – credinţă, iar a treia va fi iubire.
Prima era epoca sclavilor, a doua – epoca fiilor, iar a treia va fi epoca
prietenilor.
Inteligenţă spirituală, libertate,
contemplare, iubire, prietenie – aceste realităţi „Sophianice” ocupă implicit
însuşi centrul Antroposofiei sau al ştiinţei spirituale. Cât despre baza
acesteia, dacă studiem indicaţiile lui Steiner pentru practica spirituală, vom
afla că Sophia străbate Antroposofia din temelii. Căci fundamentele
Antroposofiei – într-un anumit sens, începutul şi sfârşitul ei – sunt veneraţia
sau credinţa, serviciul şi altruismul. Steiner se referă în mod frecvent la
aceste trei practici (care sunt şi principii şi virtuţi). Pentru confirmare,
cititorii ar putea să recitească primul şi ultimul capitol din Cum se
dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Deşi el nu le
numeşte niciodată „Sophianice” sau nu le pune în legătură cu Sophia (nici cu
Isis sau Maria), totuşi ele aşa sunt, în mod cert.
Cu alte cuvinte, Sophia se
află în inima esoterică a misiunii lui Steiner. Poate că tocmai de aceea
Steiner este foarte reticent, chiar modest, atunci când vorbeşte despre Sophia,
circumscriind-o în mod sugestiv, când la un nivel, când la altul, fără a o
defini pe deplin sau a spune exact ce înseamnă asta. Totuşi, el spune, printre
rânduri, o poveste profundă – sau, mai degrabă, un număr de poveşti profunde
care trebuie citite şi meditate cu răbdare. Viziunea lui Steiner, ca orice
viziune cu adevărat spirituală, nu este un sistem sau o ideologie. Noi nu ar
trebui să încercăm să forţăm într-o structură raţionalizată sau mecanică. O
învăţătură spirituală este mai degrabă ca un organism viu care trebuie intuit
în întregime, decât un mecanism care poate fi analizat. Pentru a o înţelege, e
nevoie de ceea ce poetul John Keats numea „capacitate negativă” – adică trebuie
să fii „capabil să exişti în incertitudini, misterii, îndoieli, fără nici o
încercare sensibilă de a ajunge la fapte şi raţiune.”
Rudolf Steiner Isis Maria SOPHIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu