În centrul creştinismului se află două fiinţe: fiinţa lui
Christos care a pătruns în lumea noastră şi a întors creaţia pe dos, şi fiinţa
Mariei – căci Christos a putut pătrunde în această lume doar prin existenţa lui
Iisus-şi-a-Mariei. Prezenţa lui Christos, care a intrat prin Isus-şi-Maria,
înseamnă — pentru creştini — că natura omenească şi natura divină, Dumnezeu şi
cosmosul, nu mai sunt două, ci una. Unindu-se cu natura umană, Dumnezeu a
intrat în lumea pământească, evolutivă. Logosul s-a făcut carne, însă nu doar
Logosul. După cum au recunoscut Părinţii de odinioară ai Creştinismului,
Entităţile Treimii – Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit – deşi distincte, sunt
indivizibile. Nu pot fi separate. Prin Încarnarea Fiului, întreaga Divinitate a
intrat în fluxul evoluţiei lumii. Drept rezultat, nu mai există nici un
transcendent în afară. Transcendentul este în această lume. Nu mai trebuie
căutate cauze sau explicaţii în afara experienţei. Nu există dincolo. Fiecare
lucru din experienţa noastră se poate deschide înspre o adâncime şi o înălţime
infinite. Universul s-a întors pe dos. Din acest motiv numeşte Rudolf Steiner,
în mod repetat, „Misteriul de pe Golgotha” un eveniment cosmic, universal.
Când au avut loc evenimentele încarnării, puţină lume le-a
observat în afara cercurilor restrânse ale discipolilor, femeilor şi
prietenilor din jurul lui Christos. Încă şi mai puţini au înţeles. Primii
oameni care au încercat să înţeleagă semnificaţia a ceea ce se întâmplase
pornind de la propria lor experienţă spirituală au fost gnosticii de odinioară,
ca Valentinus. În acest proces, ei au întâlnit-o şi au numit-o pe Sophia pentru
prima dată, căci ei vedeau creaţia şi mântuirea drept drama lui Christos şi a
Sophiei.
Primul cuplu, incomprehensibila Adâncime şi inefabila
Linişte, a creat prima sămânţă, din care s-a înălţat prima pereche, Conştiinţa
şi Adevărul. Din acestea au izvorât alţi Eoni – Raţiunea şi Viaţa, Anthropos şi
Comunitatea, şi aşa mai departe în jos – mereu în perechi. Ultima sosită, fără
pereche, a fost Sophia, cea mai tânără dintre Eoni. Ca şi ceilalţi Eoni, Sophia
s-a bucurat de deplinătatea întregii vieţi. Dar s-a simţit prea departe de
Izvor. Impetuoasă şi nerăbdătoare, pasiunea ei o domina. Refuzând să aştepte
să-l cunoască pe Cel Unul inefabil de la care se trăgea, ea s-a repezit
înainte. Atunci i s-au întâmplat multe, multe aventuri şi poate că şi-ar fi
atins ţelul, dar l-a întâlnit pe Horos (limitarea), care a separat-o de
pasiunea ei – divizând-o – şi a exilat această pasiune (numită acum „Achamoth”
sau Sophia Posomorâta) din lumea spirituală. Eliminată din lumea spirituală,
Sophia l-a adus pe lume pe Iisus, ca o amintire a ei. Dar el nu a vrut să
rămână cu ea. El s-a întors la lumea spirituală. Aceasta s-a întâmplat înaintea
creaţiei sau a Căderii, aşa cum o ştim.
Lăsată singură, dată afară, Achamoth-Sophia suferea de frică,
disperare, pasiune şi ignoranţă. Suferinţa ei nu a rămas fără rezultate. Ea a
produs o lume falsă, stranie, pipernicită, care prin materie, suflet şi spirit
o imitau pe cea a Adevărului. După cum spune Valentinus, „Ignoranţa Tatălui a
cauzat suferinţă şi teroare. Iar suferinţa şi teroarea au devenit dense precum
o ceaţă, astfel încât nimeni nu putea să vadă. Din acest motiv eroarea a prins
putere; ea şi-a alcătuit propria înfăţişare... S-a apucat să facă o creatură,
pregătind din toate puterile frumuseţea ca substitut pentru adevăr.”
Între timp sus, Sophia cerească, împreună cu Iisus şi toţi
Eonii, priveau în jos cu milă, tristeţe şi compasiune cum Sophia inferioară,
născută din pasiune, trudea în ignoranţă, suferinţă şi chin. În cele din urmă,
în ultima clipă, ei au hotărât s-o ajute. Ei l-au trimis pe mirele ceresc,
Christos, „o fiinţă de o frumuseţe perfectă, însăşi steaua lumii spirituale,
fructul ei perfect”, în lumea pe care o făcuse ea.
De la gnostici, noi aflăm că Sophia este triplă. Întâi, ea
este prezentă cu Dumnezeu înaintea creaţiei. Într-un sens, ea este însăşi
creaţia ne-creată în Dumnezeu. În al doilea rând, ea ajută creaţia – acesta
este punctul de vedere gnostic – şi cade parţial odată cu ea, astfel încât
suferinţa lumii, pe când este izgonită din Paradis şi se prăbuşeşte tot mai
departe şi mai departe de participarea directă la înţelepciunea divină, este
suferinţa Sophiei înseşi. În sfârşit, Sophia este reînnoită, mântuită.
Avându-şi rădăcinile în şi reunită cu divinul, ca izvor al relaţiei divin-uman,
Sophia lucrează acum la noua creaţie în timp. Ea este Noul Ierusalim, un nou
Cer şi un nou Pământ – în acelaşi timp cel pre-existent şi etern şi construit
în timp. Aceste trei însuşiri, care sunt una, devin una prin colaborarea lui
Christos şi a Sophiei.
Aceste imagini diferite ale Sophiei ne arată cât este de
important să n-o literaturalizăm. Trebuie să începem s-o înţelegem pe Sophia –
Înţelepciune ca pe o activitate pe care putem s-o personificăm şi la care putem
participa. Imaginea care a condus la aceasta printre creştini a fost
întotdeauna Maria. Dar pe această Marie trebuie s-o înţelegem nu numai ca
Fecioara Maria a lui Iisus Christos, transparentă pentru Sfântul Spirit, ci
coextensivă atât cu natura trupească umană a lui Iisus, cât şi cu trupul lui
Christos. Trupul lui Christos este acel trup invizibil clădit din membrii săi
prin iubirea lor – adică de toţi cei care merg pe calea iubirii de la
Sophia-Maria-Iisus. Este solidaritatea întrepătrunsă, interconectată a iubirii,
care nu este vreo instituţie politică, ci este coextensivă cu însuşi universul.
frag. din cartea lui Rudolf Steiner - Isis Maria Sophia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu