Să se ştie: astăzi, Divina FemininăCoboară pe Pământ într-un trup incoruptibilÎn lumina nestinsă a noii Zeiţe Cerul s-a unit cu adâncurile
Vladimir Soloviov, Trei întâlniri
Omnia Conjugo – Eu unesc totul
Motto-ul Sophiei, citat de Pavel Florensk
De-a lungul secolelor trecute, fiinţa Sophiei, sau înţelepciunea Divină feminină, a apărut din negura istoriei antice, precum Venus din spuma mării, pentru a deveni un semn şi un mister al timpurilor noastre. Deşi e greu de spus cine este ea, ori încotro ne-am întoarce, vedem urme ale venirii ei – ca şi cum am urmări poalele mantalei ei, pe când dădeau la o parte pânzele de păianjen încâlcite, sclerotice ale secolelor de cerebralitate. Pe măsură ce se apropie, mult din ceea ce se uitase reintră în conştiinţă nu doar ca o amintire, ci şi dinspre viitor, ca o posibilitate. Ea cere să reconsiderăm cine suntem, de unde am venit şi încotro ne îndreptăm.
Noi o vedem în prăbuşirea vechii ordini sociale şi în lumina zorilor ce se ivesc prin noaptea dominaţiei patriarhale pe calea cunoaşterii. Filosofi feminişti ai ştiinţei ne-au arătat că o alternativă magică, holistică şi participativ „hermetică” la ştiinţa reductivă, mecanistică – postmodernă avant la lettre – a contestat apariţia ştiinţei moderne de la început. În acelaşi timp, oamenii de ştiinţă renunţă la o ştiinţă manipulativă, orientativ controlată în favoarea unui mod de abordare mai afectuos, fenomenologic, faţă de natură. Nu puţini deschizători de drumuri, istorici şi medievalişti au descoperit întregi descendenţe de filosofi mistici şi teologi femei, a căror operă ne obligă să regândim întregul înţeles al creştinismului şi al civilizaţiei occidentale. De asemenea, ar putea fi menţionată eflorescenţa de spiritualităţi feminine şi reevaluarea femeilor din Evanghelii care l-au susţinut pe Iisus cu propria lor avere. Apoi mai sunt şi apariţiile Mariane care, din anii 1840, au însoţit sfârşitul modernismului.
Dar mai este şi altceva. E din ce în ce mai răspândită o nouă
stare de spirit, un fel de tânjire a inimii după Sophia, de care, în mod
tradiţional, Sophia s-a îngrijit dintodeauna – un vas dintr-o singură bucată de
armonie şi sens, reunind Cerul cu Pământul, înlăuntrul căruia noi am putea
trăi, ne-am putea mişca şi ne-am putea menţine fiinţa. Cei care îşi percep
vieţile drept goale sau fără sens încep să recunoască faptul că simpla opoziţie
dintre spirit şi materie şi plasarea tuturor problemelor în „materialism” nu
funcţionează. O cale „spirituală” în vid lasă lumea neatinsă. Este necesar
contextul. Umanitatea şi lumea – Cosmosul – sunt în mod indivizibil una.
A urma
o cale izolat de lume, a ne fragmenta, ne lasă neschimbaţi. „Secularismul” –
lipsa spiritualului în viaţa cotidiană, în natură – este astfel o descriere mai
utilă a stării noastre decât „materialismul”. Rezumat prin despărţirea dintre
credinţă şi raţiune, teologie şi filosofic, ştiinţă şi spiritualitate,
secularismul, care înseamnă separarea spiritualului de restul vieţii, ne dă
fundamentalismul – abstracţie şi literalism – şi, în consecinţă, în mod ironic,
terorismul. Materialismul marxist-leninist era simplu, prin contrast. Ceea ce
ne trebuie acum este ceva care plasează spiritul, încă o dată, în centrul
existenţei noastre. Sophia ne dă această directivă etică, chemându-ne să
sacralizăm – să consacrăm, să facem spirituală – întreaga lume şi vieţile
noastre în întregime, nu doar duminica. „Tot ce e viu e sfânt”, a spus Blake.
INTRODUCERE
de Cristopher Bamford
Mesaje care se potrivesc timpurilor de acum!
