O singură Feminitate

 

O singură Feminitate***

Lăsând la o parte chestiunea controversată privind existenţa istorică a unei culturi a Mariei-Mamă universală, care a precedat apariţia religiilor mai noi, „patriarhale”, divinul feminin este prezent, în mod clar, pretutindeni în civilizaţiile premergătoare timpului nostru. Ea are multe nume – Inanna în Sumeria; Astarte la Hitiţi; Ishtar în Babilon; în Egipt (printre multe altele), Isis, Maat, Hathor, Nut şi Neita; în Grecia, Demeter, Persephone, Artemis, Athena, Hekate. Lista nu se termină — Sophia şi Maria sunt doar două nume în plus. Cu cât mai mult cauţi, cu atât mai multe zeiţe găseşti. Această confuzie aparent dezordonată, nu ar trebui să fie luată drept dovadă a politeismului – departe de asta. Aceste reprezentări – care, toate ar putea fi considerate aspecte ale Sophiei – înseamnă diferite stări ale aceluiaşi principiu primar, care acţionează conform fazelor succesive ale devenirii. „Există doar o singură feminitate, dar ea acţionează diferit în împrejurări diferite”, după cum spune Schwaller de Lubicz.

Literatura înţelepciunii

În tradiţia iudeo-creştină, Sophia apare întâi în forma Hokhmah în aşa-zisele Cărţi post-exilice ale Înţelepciunii.

O găsim în Iov, Proverbe, Jesus Sirach şi în Înţelepciunea lui Solomon. Literatura este extraordinar de bogată, fiecare frază şi rând meritând meditaţia. În cea mai timpurie însemnare, Iov 28, găsim:

Dar unde poate fi găsită Înţelepciunea?

Unde este locul înţelegerii?

Nimeni nu-i poate stabili valoarea;

Nu poate fi găsită pe tărâmul celor vii.

Adâncul spune, „Nu se află în mine”.

Marea spune, „Eu nu o am”.

Nu poate fi schimbată pe aur;

Argintul nu-i poate plăti preţul...

De unde vine Înţelepciunea?

Unde este izvorul înţelegerii?

El este tăinuit de ochii tuturor celor vii.

Ascuns de păsările cerului...

Dumnezeu înţelege calea spre ea;

El cunoaşte locul;

Căci el vede până la capătul pământului.

Observă tot ce este dincolo de ceruri.

Atunci când El a stabilit greutatea vânturilor,

A dat măsura apelor;

Când El a făcut o lege pentru ploaie

Şi un curs al furtunilor,

Când El a văzut-o şi a măsurat-o;

A slăvit-o şi a căutat-o.

El i-a spus omului:

„Vezi! Teama de Domnul este Înţelepciune

Să te fereşti de rău este înţelegere”.

Pentru Iov, Înţelepciunea vine de la Dumnezeu. Întipărită în creaţie, ea este limbajul ei — „«înţelesul» implantat de Dumnezeu în creaţie”. Totuşi, oamenii nu au încă o cale pentru a o înţelege. Ea nu este încă o persoană, o fiinţă. Înţelepciune este aici feminină doar pentru că Hokhmah este feminin.

Proverbe 8 prezintă un punct de vedere diferit. Acum, înţelepciunea se află pe pământ şi se adresează fiinţelor umane. Ea vrea ca ei s-o găsească şi s-o urmeze. În schimb, ea le promite perspicacitate, dreptate, adevăr, sfat, ingeniozitate, înţelegere, curaj şi virtute. „Înţelepciunea e mai bună decât rubinele/ Nici un fel de bunuri nu o poate egala.” Pe urmă ea îşi prezintă pedigriul:

Domnul m-a creat la începutul vremii lui

Drept prima din operele lui cele mai vechi.

În trecutul îndepărtat am fost alcătuită

La începuturi, la originea pământului.

Încă nu era adâncime când am fost eu adusă pe lume

Nici izvoare bogate în apă.

Înainte să se înalţe munţii, înaintea dealurilor m-am născut.

El nu făcuse încă pământul şi câmpiile

Sau primii bulgări de lut ai lumii.

Eram acolo când a El a creat cerurile,

Când a fixat orizontul deasupra adâncurilor,

Când a alcătuit cerurile de deasupra

Şi fântânile au ţâşnit la suprafaţă din adâncuri;

Când i-a stabilit mării limitele,

Astfel încât apele niciodată să nu-i încalce porunca;

Atunci când a pus temeliile pământului

Eu eram cu el, o confidentă,

Un izvor de încântare zilnică

Jucându-mă tot timpul în faţa lui

Jucându-mă în lumea lui locuită

Fiind încântată de omenire.

Această înţelepciune a fost creată înaintea Cerului şi a Pământului. Ea era de fapt însuşi începutul creaţiei lui Dumnezeu: prima fiinţă creată, cea mai apropiată de el. Prezentă la creaţie, ea este fiica lui Dumnezeu, bucuria şi încântarea lui. Ea este prezenţa lui, mesagera lui în lume. Ea nu se joacă doar în faţa lui, ci şi printre noi, fiinţele umane de pe lume. Ea îşi găseşte încântarea şi cu noi. Spre deosebire de descrierea lui Iov, Înţelepciunea din Proverbe doreşte să fie recunoscută. Ea ne caută. Ea este revelaţia lui Dumnezeu pe Pământ, vorbind prin creaţie. A o găsi înseamnă viaţă, fiindcă ea este viaţă.

Ferice de cel care mă ascultă,

Venind zilnic, devreme la porţile mele,

Aşteptând în faţa uşilor mele.

Căci cel care mă găseşte pe mine găseşte viaţă

Şi obţine trecere din partea Domnului

Dar cel care nu mă are se distruge;

Toţi cei care mă urăsc iubesc moartea.

Jesus Sirach, redactat în ebraică în jurul anului 190 î.Ch. şi tradus în greacă prin 132 î.Ch., amplifică viziunea din Proverbe. Din nou Înţelepciunea vorbeşte la persoana întâi, explicând cum străbate toată creaţia. Ea povesteşte cum s-a ivit din gura Celui mai înalt învăluind Pământul ca o ceaţă, sălăşluind totuşi în ceruri şi urmându-şi cursul prin abis – plutind tot timpul deasupra Pământului şi a locuitorilor lui. Textul lasă să se înţeleagă că, deşi a început în Ceruri şi e prezentă pretutindeni, Înţelepciunea îşi caută un lăcaş pe Pământ. Dumnezeu, de fapt, îi comandă să-şi găsească un lăcaş pământesc. Ea se stabileşte în Israel, întâi în Tabernacol, apoi în Templu. În cursul acestui proces, ea se identifică cu şi se întrupează în Torah, legea lui Dumnezeu care exprimă legământul dintre Dumnezeu şi omenire.

În înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea a venit pe Pământ. Solomon însuşi vorbeşte despre înţelepciune: „Ce este înţelepciunea [Sophia] şi cum a luat ea fiinţă, vă voi spune”. Dumnezeu este cel care îi revelează acestea lui Solomon. Dumnezeu şi Sophia lui sunt două feţe ale unei singure monede. Ceea ce le ţine laolaltă este Spiritul (pneuma) – „Spiritul înţelepciunii”. Înţelepciunea este un spirit – „un spirit prietenos” – şi ea are un spirit. „În înţelepciune se află un spirit inteligent şi sfânt, unic în felul său şi totuşi alcătuit din multe părţi, subtil, liber, lucid.” Sunt numite douăzeci şi una (3 x 7) de calităţi. Acest spirit este aproape considerat egal cu Dumnezeu – „căci Spiritul Domnului umple întreg pământul, iar ceea ce ţine toate lucrurile laolată ştie foarte bine tot ce se spune”. În acest punct (7 : 25-28) este dată cea mai clară descriere a originii înţelepciunii în raport cu Dumnezeu.

Ca o pâclă fină se înalţă ea din puterea lui Dumnezeu,

O scurgere limpede din gloria Atotputernicului;

Astfel încât nimic murdar n-o poate pătrunde pe furiş.

Ea este raza care izvorăşte din lumina veşnică.

Oglinda perfectă a puterii active a lui Dumnezeu

Şi imaginea bunătăţii sale.

Ea este doar una, totuşi poate face orice;

Neschimbată ea însăşi, ea reînnoieşte toate lucrurile.

Generaţie după generaţie ea intră în sufletele sfinte

Şi le face prietene ale lui Dumnezeu şi ale profeţilor

Căci nimic nu-i este mai plăcut lui Dumnezeu

Decât persoana care face casă bună cu Înţelepciunea.

De asemenea, se spune că ea „şade lângă tronul lui Dumnezeu” şi „adaugă strălucire nobilei sale naşteri căci îi este dat să trăiască la Dumnezeu”. Mai departe, ea este „asistenta” lui Dumnezeu, iubita, chiar soţia lui. Şi Solomon o consideră soţia lui: „Înţelepciunea am iubit-o mult; am căutat-o pe când eram tânăr şi am tânjit să mi-o câştig drept mireasă; eram îndrăgostit de frumuseţea ei... Astfel am convins-o să vină cu mine acasă, să trăiască cu mine.”

Rudolf Steiner *Isis Maria Sophia

*** Am ales s-o prezint pe SOPHIA din simplul motiv că-mi este foarte dragă, ceea ce ar fi de cuviinţă să fie îndrăgită de toate fiinţele vii aflate pe Terra!

Suzi Mirea

Sophia cerească & Sophia inferioară

 

Creştinism şi Gnosis

În centrul creştinismului se află două fiinţe: fiinţa lui Christos care a pătruns în lumea noastră şi a întors creaţia pe dos, şi fiinţa Mariei – căci Christos a putut pătrunde în această lume doar prin existenţa lui Iisus-şi-a-Mariei. Prezenţa lui Christos, care a intrat prin Isus-şi-Maria, înseamnă — pentru creştini — că natura omenească şi natura divină, Dumnezeu şi cosmosul, nu mai sunt două, ci una. Unindu-se cu natura umană, Dumnezeu a intrat în lumea pământească, evolutivă. Logosul s-a făcut carne, însă nu doar Logosul. După cum au recunoscut Părinţii de odinioară ai Creştinismului, Entităţile Treimii – Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit – deşi distincte, sunt indivizibile. Nu pot fi separate. Prin Încarnarea Fiului, întreaga Divinitate a intrat în fluxul evoluţiei lumii. Drept rezultat, nu mai există nici un transcendent în afară. Transcendentul este în această lume. Nu mai trebuie căutate cauze sau explicaţii în afara experienţei. Nu există dincolo. Fiecare lucru din experienţa noastră se poate deschide înspre o adâncime şi o înălţime infinite. Universul s-a întors pe dos. Din acest motiv numeşte Rudolf Steiner, în mod repetat, „Misteriul de pe Golgotha” un eveniment cosmic, universal.

Când au avut loc evenimentele încarnării, puţină lume le-a observat în afara cercurilor restrânse ale discipolilor, femeilor şi prietenilor din jurul lui Christos. Încă şi mai puţini au înţeles. Primii oameni care au încercat să înţeleagă semnificaţia a ceea ce se întâmplase pornind de la propria lor experienţă spirituală au fost gnosticii de odinioară, ca Valentinus. În acest proces, ei au întâlnit-o şi au numit-o pe Sophia pentru prima dată, căci ei vedeau creaţia şi mântuirea drept drama lui Christos şi a Sophiei.

Primul cuplu, incomprehensibila Adâncime şi inefabila Linişte, a creat prima sămânţă, din care s-a înălţat prima pereche, Conştiinţa şi Adevărul. Din acestea au izvorât alţi Eoni – Raţiunea şi Viaţa, Anthropos şi Comunitatea, şi aşa mai departe în jos – mereu în perechi. Ultima sosită, fără pereche, a fost Sophia, cea mai tânără dintre Eoni. Ca şi ceilalţi Eoni, Sophia s-a bucurat de deplinătatea întregii vieţi. Dar s-a simţit prea departe de Izvor. Impetuoasă şi nerăbdătoare, pasiunea ei o domina. Refuzând să aştepte să-l cunoască pe Cel Unul inefabil de la care se trăgea, ea s-a repezit înainte. Atunci i s-au întâmplat multe, multe aventuri şi poate că şi-ar fi atins ţelul, dar l-a întâlnit pe Horos (limitarea), care a separat-o de pasiunea ei – divizând-o – şi a exilat această pasiune (numită acum „Achamoth” sau Sophia Posomorâta) din lumea spirituală. Eliminată din lumea spirituală, Sophia l-a adus pe lume pe Iisus, ca o amintire a ei. Dar el nu a vrut să rămână cu ea. El s-a întors la lumea spirituală. Aceasta s-a întâmplat înaintea creaţiei sau a Căderii, aşa cum o ştim.

Lăsată singură, dată afară, Achamoth-Sophia suferea de frică, disperare, pasiune şi ignoranţă. Suferinţa ei nu a rămas fără rezultate. Ea a produs o lume falsă, stranie, pipernicită, care prin materie, suflet şi spirit o imitau pe cea a Adevărului. După cum spune Valentinus, „Ignoranţa Tatălui a cauzat suferinţă şi teroare. Iar suferinţa şi teroarea au devenit dense precum o ceaţă, astfel încât nimeni nu putea să vadă. Din acest motiv eroarea a prins putere; ea şi-a alcătuit propria înfăţişare... S-a apucat să facă o creatură, pregătind din toate puterile frumuseţea ca substitut pentru adevăr.”

Între timp sus, Sophia cerească, împreună cu Iisus şi toţi Eonii, priveau în jos cu milă, tristeţe şi compasiune cum Sophia inferioară, născută din pasiune, trudea în ignoranţă, suferinţă şi chin. În cele din urmă, în ultima clipă, ei au hotărât s-o ajute. Ei l-au trimis pe mirele ceresc, Christos, „o fiinţă de o frumuseţe perfectă, însăşi steaua lumii spirituale, fructul ei perfect”, în lumea pe care o făcuse ea.

De la gnostici, noi aflăm că Sophia este triplă. Întâi, ea este prezentă cu Dumnezeu înaintea creaţiei. Într-un sens, ea este însăşi creaţia ne-creată în Dumnezeu. În al doilea rând, ea ajută creaţia – acesta este punctul de vedere gnostic – şi cade parţial odată cu ea, astfel încât suferinţa lumii, pe când este izgonită din Paradis şi se prăbuşeşte tot mai departe şi mai departe de participarea directă la înţelepciunea divină, este suferinţa Sophiei înseşi. În sfârşit, Sophia este reînnoită, mântuită. Avându-şi rădăcinile în şi reunită cu divinul, ca izvor al relaţiei divin-uman, Sophia lucrează acum la noua creaţie în timp. Ea este Noul Ierusalim, un nou Cer şi un nou Pământ – în acelaşi timp cel pre-existent şi etern şi construit în timp. Aceste trei însuşiri, care sunt una, devin una prin colaborarea lui Christos şi a Sophiei.

Aceste imagini diferite ale Sophiei ne arată cât este de important să n-o literaturalizăm. Trebuie să începem s-o înţelegem pe Sophia – Înţelepciune ca pe o activitate pe care putem s-o personificăm şi la care putem participa. Imaginea care a condus la aceasta printre creştini a fost întotdeauna Maria. Dar pe această Marie trebuie s-o înţelegem nu numai ca Fecioara Maria a lui Iisus Christos, transparentă pentru Sfântul Spirit, ci coextensivă atât cu natura trupească umană a lui Iisus, cât şi cu trupul lui Christos. Trupul lui Christos este acel trup invizibil clădit din membrii săi prin iubirea lor – adică de toţi cei care merg pe calea iubirii de la Sophia-Maria-Iisus. Este solidaritatea întrepătrunsă, interconectată a iubirii, care nu este vreo instituţie politică, ci este coextensivă cu însuşi universul.

frag. din cartea lui Rudolf Steiner - Isis Maria Sophia

Antroposofia o Nouă ERĂ A SPIRITULUI

Steiner şi Sophia

Rudolf Steiner (1861-1925) a fost una din figurile cele mai extraordinare ale ultimelor două secole. Mare filosof spiritual, gânditor vizionar şi profesor, el era, practic, în cel mai înalt grad şi clarvăzător în ceea ce el considera necesităţile umanităţii. Astăzi vedem în toată lumea cum rodesc fructele inspiraţiei şi cercetării sale în mişcări atât de variate ca, de exemplu, educaţia Waldorf, agricultura biodinamică, mişcarea Camphill pentru îngrijirea handicapaţilor şi medicina antroposofică extinsă. Această culegere prezintă multe din afirmaţiile lui Rudolf Steiner despre Sophia. S-ar crede că adunarea acestora ar fi trebuit să fie lucru uşor – că trebuie să fi existat material deosebit de bogat pe această temă. În fond, Steiner este creatorul „Antro-posofiei”, care e alcătuită din două cuvinte greceşti – Anthropos (fiinţă omenească) şi Sophia (înţelepciune). Ambele ar putea fi înţelese într-un sens „minim” sau într-un sens „superior”. În sensul minim sau vădit, antroposofia este „înţelepciune umană”, înţelepciunea care este umanitate sau natura umană. Sensul superior desemnează domeniul esoteric al acestei naturi.

ASOCIEREA Antropos şi Sophia, invocă, de fapt, misteriul unei „umanităţi cosmice” divine, originale, aproape aşa cum au sugerat unii dintre gnosticii de odinioară. Valentinienii, de exemplu, susţineau că, după încarnarea lui Christos, numele până atunci ascuns, nerostit, al lui Dumnezeu putea fi, în sfârşit, revelat. Acesta era Anthropos! Din acest motiv, spuneau ei, „Mântuitorul se numea pe sine «Fiul lui Anthropos»“. Confirmând această concepţie despre originea superioară a umanităţii, un alt fragment păstrat de Clement din Alexandria spune povestea creării lui Adam de către îngeri. Acesta descrie cum „frica s-a coborât asupra îngerilor în prezenţa creaturii pe care o creaseră atunci când a emis sunete mai puternice decât o justifica crearea sa. Căci Adam, fiind înfăţişat în numele lui Anthropos inspira frică de Anthropos cel pre-existent, fiindcă el era într-însul”.

Tot aşa, Sophia are conotaţii înalte şi joase. La un nivel, ea invocă sufletul uman ca feminin, divin, dar prăbuşit. Pentru a o salva pe această Sophia – destinată să fie mireasa lui Christos – Cuvântul a coborât din Cer pe Pământ şi s-a încarnat într-un corp omenesc, iar prin moartea sa, prin înviere şi înălţare a făcut posibilă reîntoarcerea Sophiei la condiţia ei divină. În alte relatări, Sophia este aspectul feminin al lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Sophia este legată fie cu Spiritul Sfânt, fie cu Fiinţa Divină, fie cu Esenţa (Ousia, Substanţa), elemental comun, „abisul” în jurul căruia Fiinţele Treimii – Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit – îşi dansează „hora” (perichoresis). Ca atare, ea este Sfânta Sfintelor, „liniştea şi misteriul Divinităţii”, cel mai lăuntric element constitutiv a tot ce este.

Antroposofia, care invocă toate aceste sensuri, este numită şi ştiinţa spirituală care, ca „ştiinţă a spiritului”, este, se poate spune, chiar o ştiinţă a Sfântului Spirit. Astfel, Antroposofia anunţă o nouă Eră a Spiritului, conformă cu viziunea profetică a lui Ioachim din Fiore, misticul calabrez din secolul al XII-lea. Ioachim profeţea că Era precreştină a Tatălui, urmată după venirea lui Christos de Era Fiului, va fi urmată, la rândul ei, de o Eră a Spiritului.

Prima eră a fost era cunoaşterii, cea de-a doua a înţelegerii, iar cea de-a treia eră va fi o perioadă a raţiunii complete. Prima eră o supunere servilă, a doua – servitute filială, iar a treia va fi libertate. Prima eră nefericire, a doua – acţiune, iar a treia va fi contemplare. Prima eră teamă, a doua – credinţă, iar a treia va fi iubire. Prima era epoca sclavilor, a doua – epoca fiilor, iar a treia va fi epoca prietenilor.

Inteligenţă spirituală, libertate, contemplare, iubire, prietenie – aceste realităţi „Sophianice” ocupă implicit însuşi centrul Antroposofiei sau al ştiinţei spirituale. Cât despre baza acesteia, dacă studiem indicaţiile lui Steiner pentru practica spirituală, vom afla că Sophia străbate Antroposofia din temelii. Căci fundamentele Antroposofiei – într-un anumit sens, începutul şi sfârşitul ei – sunt veneraţia sau credinţa, serviciul şi altruismul. Steiner se referă în mod frecvent la aceste trei practici (care sunt şi principii şi virtuţi). Pentru confirmare, cititorii ar putea să recitească primul şi ultimul capitol din Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Deşi el nu le numeşte niciodată „Sophianice” sau nu le pune în legătură cu Sophia (nici cu Isis sau Maria), totuşi ele aşa sunt, în mod cert.

Cu alte cuvinte, Sophia se află în inima esoterică a misiunii lui Steiner. Poate că tocmai de aceea Steiner este foarte reticent, chiar modest, atunci când vorbeşte despre Sophia, circumscriind-o în mod sugestiv, când la un nivel, când la altul, fără a o defini pe deplin sau a spune exact ce înseamnă asta. Totuşi, el spune, printre rânduri, o poveste profundă – sau, mai degrabă, un număr de poveşti profunde care trebuie citite şi meditate cu răbdare. Viziunea lui Steiner, ca orice viziune cu adevărat spirituală, nu este un sistem sau o ideologie. Noi nu ar trebui să încercăm să forţăm într-o structură raţionalizată sau mecanică. O învăţătură spirituală este mai degrabă ca un organism viu care trebuie intuit în întregime, decât un mecanism care poate fi analizat. Pentru a o înţelege, e nevoie de ceea ce poetul John Keats numea „capacitate negativă” – adică trebuie să fii „capabil să exişti în incertitudini, misterii, îndoieli, fără nici o încercare sensibilă de a ajunge la fapte şi raţiune.”

Rudolf Steiner Isis Maria SOPHIA

Sophia este viaţă – viaţa spiritului

 

       Sophia este viaţă – viaţa spiritului. {…} Astfel, Sophia este dublă: divină şi creată. Prin dubla sa natură, ea asigură prezenţa sfinţeniei – faptul că acolo unde este viaţă este şi spirit. În acelaşi timp, ea asigură unitatea creaţiei şi a ne-creatului – căci există doar o singură viaţă. Prezentă atât în divinitate, cât şi în creaţie, ea este legătura indisolubilă şi mediatorul dintre ele. Ea este mijlocul sau calea prin care divinitatea se întruchipează în continuare în creaţie. Ca recipient sau receptacol – precum şi ca unitate – a ideilor divine, ea este înţelepciunea divină. Ca manifestare a acesteia, ea este gloria divină. Altfel spus, ea este principiul teofaniei – revelarea lui Dumnezeu. Ca atare, ea este legată intim cu umanitatea, căci prezenţa lui Dumnezeu – sau teofania – este realizată cognitiv în univers prin fiinţele omeneşti. Sophia este, de asemenea, inseparabilă de Sfântul Spirit, Spiritul înţelepciunii,{…}. După ce citează spusele, cunoscute, ale lui Iisus:

„După nu multe zile, eu voi trimite Spiritul, Spiritul Sfânt printre voi în locul meu”, acesta adaugă ceva nou. Se anunţă că de Rusalii, „Iată, cea care Mi-a fost lăcaş, iar Eu i-am fost Fiu în carne şi în Divinitate, chiar ea care arăta, în carne ca mine, iată, acum ea este cu voi”. Acest Spirit Sfânt, care a umbrit-o pe Maria n-a coborât – chiar încarnat – prin ea, care îi dă naştere Fiului lui Dumnezeu. Ea este spiritul care transformă înţelepciunea în realitate, în iubire, în creaţie, într-o lume care există înăuntrul adevăratei vieţi a lui Dumnezeu. Această viaţă, după cum spune Sergej Bulgakov, „în propria ei transparenţă deplină este frumuseţe, care este Revelaţia divinităţii, veşmântul lui Dumnezeu, aşa cum este”. În acelaşi timp, acest spirit viu – care este înţelepciune, frumuseţe şi adevăr – este şi spirit unificator, spiritul adevăratei comuniuni. Acesta este spiritul care face posibil ca, atunci când „doi sau trei se adună” în numele lui Christos, el să fie acolo.

Altfel spus, Sophia este o fiinţă divină spirituală feminină care ştie, simte şi acţionează din cele mai înalte sfere ale divinităţii, până în văgăunile cele mai umile şi în colţurile cele mai ascunse ale Pământului – trecând prin toate nivelele cele multe ale cerurilor înstelate. Ea este, am putea spune, însuşi „sufletul” lui Dumnezeu, al lumii, al „umanităţii”. Întreită, ca şi Divinitatea, ea ne conduce înspre înţelepciunea inimii care este [ea]. În cuvintele lui Hildegard Biugen:

O, energie a Înţelepciunii

tu încercuire încercuită

cuprinzând totul

în singura cale a vieţii

cu trei aripi:

una zboară în înalt,

una se trage din pământ,

iar a treia zboară pretutindeni.

Laudă ţie, cum se cuvine,

O, Înţelepciune.

Isis Maria Sophia – Rudolf Steiner